Ani, pribegie si somn

Ani, pribegie si somn

de Lucian Blaga

Anii se vor lungi
incet, incet, cu tot mai mari pasi
de la oras la oras.
Ma opresc cu ochii in huma saraca,
mi se pare ca anii acestia
de osteniri fara zare,
de rataciri si aureole amare,
vor tine pana la urma,
ca un vant ce ma-mbraca
si-mi zvanta fiinta.

Acestui cutreier nu-i chip sa-i darui
temeiul promis
si mersul de-un mal sa-l anin,
subt calcaie
nu se iveste tarana si piatra
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume,
n-o pot ruga
nici sa se stinga, nici sa ramaie.

Pan la cercul de miazanoapte,
unde auzi scartaind in vifornita
osia boltii, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
razbii printre pinii cu umbra zgarcita.
Semintii, pretutindenea altele,
aprind alte focuri,
si soarele-mpinge alt oruc.
Falfaind ca din steaguri cu
zaristea-ntreaga,
soarta isi face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin vazduhuri straine
imi tine de straja,
nu ma dezleaga.

Vad anii crescand si pasii lungind
peste toate vaile, muchile, iernile, verile,
peste toate clopotele si toate tacerile.
Podisul m-alunga, sesul ma cere, tot altul.
Singura vatra nu mi-e-ngaduita,
si cum as slavi scanteia-mpamantenita,
cenusa si pravila, fumul - inaltul!

Stau acu iarasi cu fata spre tara.
Intoarcerea va sa ramana un vis,
sa nu calc o nespusa porunca
sau poate fiindca fapturii asa-i este scris.
Numai noaptea, in fiece noapte,
somnul mai vine,
sosindu-mi din departatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de tarana din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.

Gandirea, septembrie 1937

Ani, pribegie si somn


Aceasta pagina a fost accesata de 959 ori.

{literal} {/literal}