Cantecul focului

Cantecul focului

de Lucian Blaga

in fabula verde si calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu brate,
si muguri imbii, cu mladitele prinzi.
Descanzi dintr-un basm vegetal, al rasurii ?
Ia seama sa nu te aprinzi
cum se-ntampla adesea cu lemnul padurii.
in chipuri atatea, flacara-ntampina pasul
oricarei fapturi pamantene,
si drumul i-atine si ceasul.

imi spui:
"Nimic nu s-aprinde, si nimeni, de raza de luna".
si-n gales suras infloresti multumita, crezand
ca sortii ii stai impotriva, oricand,
c-o sagalnica vorba.
ingadui raspuns inaltat peste timp, peste loc?
Fapte, o, cate-as putea insira,
ciudate-ntamplari risipite prin cronici,
marturii de legenda, ce-arata
ca sunt cu putinta si un asemenea foc,
si asemenea arderi.



Ia totul scanteie din toate. Tampla s-aprinde
de tampla, si piatra de piatra.
O stea nevazuta ia foc in cadere, din gerul
vazduhului. Arde-n armura, sub zea cavalerul,
femeie invinsa, minune fara vesminte, strangand
langa vatra,
si-aprind licurici, ei insusi, din dragoste rugul.
Iubirea tasneste din tarana si face pamantului aura
s-ajunga-n tarii, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfartitul nu e cenuta.
Cat e intinsul si-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav cateodata prin tufe
fara de-a mistui. El cruta si mangaie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cat e intinsul, cat e inaltul,
noi ardem si nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n vapai
mistuindu-ne unul pe altul.

Poezii, 1962




Cantecul focului


Aceasta pagina a fost accesata de 1249 ori.
{literal} {/literal}