Lauda suferintei
de Lucian Blaga
Atatia dintre semeni nu prea stiu
ce sa inceapa-n zori cu suferinta.
Ei nu-si dau seama nici spre seara de prilejul
chemat sa-nalte mersul, cunostinta.
Suferinta poate fi intuneric, taciune in inima,
pe frunti albastru ger,
pe coapsa ea poate fi pecete arsa cu fier,
in bulgare de tarana
o lacrima sau sambure de cer.
Nu mai calca pe pamant
cine calca-n suferinta.
Ea schimba la fata argila, o schimba in duh
ce poate fi pipait, duios, cu stiinta.
Tata, carele esti si vei fi,
nu ne despoia, nu ne saraci,
nu alunga de pe taramuri orice suferinta.
Alunga pe aceea doar care destrama,
dar nu pe-aceea care intareste
fiinta-ntru fiinta.
Fa ca semenii nostri,
de la oameni la albine,
de la-nvingatori la biruiti,
de la-ncoronati la rastigniti, sa ia aminte
ca exista pretutindeni si aceasta suferinta,
pana astazi si de-acum inainte
singura legatura intre noi si Tine.
Gazeta literara, 19 octombrie 1967
Lauda suferintei
Aceasta pagina a fost accesata de 2993 ori.
