Poetul

Poetul

de Lucian Blaga

intru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietena sa nu mai rostim zadarnciul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astazi, vorbind pentru toti
el nu are chip si nu are nume  - poetul!
Viata lui mult ne-a mirat,
ca un cintec cu tulbure tilc,
ca un straniu eres.

In anii de demult
poetul, cuvintul strivindu-si, a indurat
napastele toate cu barbatie
si cele mai mari, cele mai crunte dureri, si le-a stins
in muntele singuratatii, ce si-a ales.
Cind la un semn
s-au surpat albastrimile cerului,
si minutarele vremii treceau
ca taisuri prin toata faptura,
in anii aceia, poetul voi sa uite de semeni si vatra.
In anii cumplitelor picle
cind pamintenii cu sfinta lor omenie si carne
s-au destramat fara numar,
si viata - atita s-a stins
de-ar fi fost, vai, tcomai de-ajuns
ca duhul sa prinda trup pe pamint,
Poetul, cu numele sters si pierdut, s-a retras
sub pavaza muntelui,
facindu-se prieten inaltelor piscuri de piatra.
Si neajuns, neclintit, a ramas in jocul destinului
flancat de albe si negre solstitii
mare si singur.
Nu l-a ucis amarnica grije din vale, nici gindul
ca Dumnezeu rapitu-si-a singur putinta-ntruparii.
Nu l-au razbit nici tunetul din departari,
nici tenebrele.
Si nu l-a schimbat in cenusa
fulgerul care i-a fost pentr-o clipa
oaspete-n prag.
Mereu isi da siesi cuvint
si pasul sau era legamint.

Ingaduie, Prietena, sa-ti amitnesc ca Poetul
muri numai mult mai tirziu.
Mult mai tirziu, ucis
de-un ghimpe muiat in azur
ca de-un spine  cu foc de albina.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
in simplu albastru, in simpla lumina
De-atunci, in frunzare-aplecate
privighetorile ceasului, din rarele noastre gradini,
amutira-n lumina ce-apare-n zadar
si fara de semne, de-atunci
Si nu stiu nimic pe pamnt
ce-ar putea sa le-ndemne
sa cinte iar.

Revista fundatiilor romane, octombrie 1942





Poetul


Aceasta pagina a fost accesata de 957 ori.
{literal} {/literal}