Poveste

Poveste

de Lucian Blaga


Ne ducem prin tomnatice paduri,
tristetea sa ne-o ardem in lumina.
Ne amagesc cu mii de june
guri brandusile ivite pe colina.

Si rupem crengi, razbatem prin desis,
si, rosu, ghimpele nu se dezminte.
Simtim pe buze greu paienjenis,
dar mergem inainte, inainte.

Si unde duce mersul nu mai stim.
Lumini si umbre sunt, ca de poveste.
Rasuna a-nceput.
De cand venim?
O ceata se destrama ca o veste.

Racoare e si arde imprejur.
Voi-va pasul sa se mai intoarca?
Din albul nor, din caier prin azur,
ursita ar putea fir nou sa toarca.

Adulmecam miresme tari deodat',
prin ferigi dese partia patrunde.
Nu de izvor, ci ca de rau bogat
un murmur se aude, fara unde.

Un uliu, tipand deasupra-n zbor rotat,
sa iscodeasc-ar vrea ce se petrece.
Noi inca pe pamant si-n lume-am dat
de-o apa peste care nu se trece.

Si-acum, cand sufletele noastre
vor in brate, unul altuia,
sa-si cada, inelul, cu clipitul lucitor,
in deget ti-l intorc, sa nu mai vada.

Se cheama
Jales raul, raul-timp,
si-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim in ape fata, nimb.
Dar sa fugim, ca-i blestemata coama.

Steaua, februarie 1965




Poveste


Aceasta pagina a fost accesata de 1359 ori.
{literal} {/literal}