De pe liman pe golfuri
privirea ti-o roteste.
E liniste ca-n ziua
cand ma-ntorsei hoteste
si ti-am golit de oaspeti
viata, pragul, tinda.
Ia seama Penelope
ce neteda-i oglinda.

Se-ntinde marea clara
pe-un prund de oseminte.
Nu-i nimenea cu prora
s-o stearga, s-o framante.
Doar serpii taie apa
spre-un tarm ghicit in zare,
trecand peste adancuri
ca semne de-ntrebare.

Catargul putrezeste
la margine de timp
acolo intre Hades
si-acele culmi in nimb.
Nu m-amageste ceasul
sa numar nestemate,
nici nu ma cheama-n urma
furtuni si vraji uitate.

Vezi, orice amintire-i
doar urma unor rani
prin tari, prin ani primite,
pe la rascruci si vami.
Nu astepta patanii
sa izvodesc, alese.
Desarta nascocire
e vorba ce se tese.

Dar pe liman ce bine-i
sa stam in necuvant -
si, fara de-amintire
si ca de subt pamant,
s-auzi, in ce tacere
cu zumzete de roi,
frumusetea si cu moartea
lucreaza peste noi.

Poezii, 1962